Amintiri din cafenea

Distribuie aceasta postare...Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

Sunt amintiri viitoare , care ne framanta de fiecare data in preajma trecerii peste o anumita varsta . Ca un blestem al timpului, acestea ne condamna la un „remember” al tineretii pierdute.
A fost parca ieri, parca niciodata. Parca ieri, pentru ca amintirile din anii studentiei devin din ce in ce mai aproape de tine, parca niciodata pentru ca imi lipseste evlavia amintirii.
Parca ieri, in aceeasi vreme, rataceam prin ploaia marunta, mocaneasca, ce matura dalele de granit ale strazii Covaci, de la un capat la altul, in asteptarea amicului meu V.
Cum intarzia sa apara,, imi holbam privirea spre vitrinele consignatiilor cu speranta unui lucru aievea, plin de amintiri. In fata mea, o doamna intr-o haina de blana de vulpe argintie, isi acoperea tinuta cu o imensa umbrela, fara ca vreo picatura sa i se prelinga pe tinuta impecabila. Palaria de un gri metalic se asorta impecabil cu cizmele de aceeasi culoare, facute dintr-o piele impecabila de bovina.
cafeneaua veche 1

Ma amestec printre bisnitarii de tigari si blugi, aroganti cu titlu de „smecheri de Bucuresti” , gainarii acestor locuri, care incearca sa te agate cu preturi din ce in ce mai atragatoare. La cativa pasi de noi, baietii in tinuta impecabila, matura strada de la un capat la altul. Nu bisnitarii erau tinta lor, ci eventualii naivi care incercau sa cumpere de la acestia. Cum fusesem informat despre aceste tehnici subtiri ale militienilor care-si protejeau” baietii”, continui plimbarea mea in asteptarea prietenului meu. La intersectia cu Lipscani, un tinerel, acoperit cu gluga imensa a unei geci portocalii nimerita mai mult pentru schi, decat pentru Lipscani, ii inmaneaza discret un plic alb, tipului elegant imbracat in paltonul de lana fina de Sf. Gheorghe. Era V. colegul meu. Ma ascund dupa primul stalp al unei cladiri care sta sa cada la primul cutremur. In vitrina magazinului cu rochii de mireasa, zaresc pentru ultima data, figura ravasita , speriata a bunului meu prieten. De atunci nu l-am mai vazut.

Cedez in fata frigului care-mi patrunsese pana in oase, asa ca intru in prima cladire aratoasa de pe Covaci, una dintre cele mai romantice si mai pestrite locuri la acea vreme din Centrul Vechi al Bucurestiului. Seara incepuse sa muste cu furie din oboseala unei zile mohorate de Decembrie. Imi minte, imi revenea superba melodie a lui Nicu Alifantis ,” Te uite cum ninge Decembre “. Pierdusem pariul cu timpul. Din pacate in aceasta dupa amiaza ploua. Ploua urat, mocanesc. Urasc zilele mohorate de iarna tarzie.
cafeneaua veche 2

Cu o eleganta demna de invidiat, Doamna M. facu un semn discret unui ospatar, care aparu imediat, ajutand-o sa-si dea jos haina scumpa, la mare pret in acele vremuri. Pe umeri ii ramase salul din casmir de culoare gri.
Isi alese o masa, imediat dupa arcada din caramida rosie, ce despartea sala mare de cea mica. Desingn-ul unic de la Cafeneaua Veche.

Fara sa-mi dau seama pasisem in urma Doamnei M. intr-un spatiu, intr-o poveste fascinanta in care-i regasim pe Caragiale, Hadeu, Eminescu sau Slavici. Ocup un loc la o masa din lemn masiv, foarte veche si reconditionata, asezata exact langa un perete decorat cu sticle de vin vechi din mai toate cramele cu traditie din Muntenia si Moldova. Zaresc cateva sticle si din vestita crama de Dragasani, un oras patriarhal situat in sudul judetului Valcea.
cafeneaua veche 3

Cafeneaua Veche este amintita pentru prima data in cele mai vechi documente ale Bucurestiului, dinainte de anul 1781, ca apoi acestea sa fie certificate in 1812.

 

Istoria Cafenelei Vechi

 

In anul 1781, familia de armeni Stephen Alintop, au obtinut permisiunea de la printul Alexandru Ipsilanti de a construi o cafenea in apropiere de Curtea Domneasca, la extremitatea nordica a vechii pietii Anton, in schimbul unei rente de 10 taleri pe an. ( Conform Dex, talerul era o moneda de argint austriaca, care a circulat in trecut si in tarile romane).

Initial, cafeneaua a fost decorata in stil renascestit, iar ferestrele erau protejate cu obloane de lemn.
Cafeneaua Veche si-a schimbat proprietarii in anul 1812, apoi in 1825.
Client fidel, Nicolae Pavelescu a decorat o parte dintre peretii Vechii Cafenele cu opere de arta.

In acea dupa amiza, pe pereti zaceau cateva copii, aprope reusite ale acestui pictor naiv .

Locul incepe sa se aglomereze. Rand pe rand, mesele incep sa fie ocupate de bisnitarii de pe Covaci si Lipscani. Teancuri intregi de sute de lei si marci germane sunt scoase la vedere in fata ospatarilor. Era suprema lor aroganta: sfidarea unui regim totalitar. Nu stiam la acea vreme daca trebuia sa ma bucur sau sa ma sperii de aceste fete dubioase ce dominau zona Covaci-Lipscani. Mai tarziu apar si baietii cu tunsoare scurta, ale caror paltoane din lana picau impecabil peste costumele scumpe de APACA. Cum filajul se terminase cu bine, o sticla de vin vechi era bine venita. Ploaia nu contenea sa bata in obloanele de lemn ce protejau ferestrele vechi, inca de pe vremea armenilor.

Imi comand o delicioasa cafea turceasca facuta la nisip si o sticla de pepsi. Incerca sa arunc o privire fugara catre Doamna M. Din port tigaretul din os de fildes, fumul ii acopera fata brazdata de amintiri . Fumul de tigare miroase frumos, a tutun fin englezesc . Domna M. , ridica tacticos cu mana dreapta paharul cu vin rosu, inchinand cu un imaginar prieten de-o viata. Se parea ca insa, viata se scurgea prietenoasa si agale in acesta dupa amiaza in Vechea Cafenea.

Cu o privire nelinistita de student incerc sa o suprind intr-o situatie jenanta. Salul de casmir , parca la comanda, ii aluneca de pe umerii, inca de femeie fermecatoare. Il prind dintr-o singura miscare agera, dupa care cu tandrete i-l repun pe umerii de un alb straluciror, impecabil de sanatosi, apetisanti . I-am intins mana. K. student. Imi arunca un zambet alunecos, masurandu-ma din cap pana in picioare. Probail ca jeansii mei zegosi si geaca de tercot imi tradau ocupatia. Imi retrag mana, tremurand, incercand sa-mi adun gandurile.

Nostima cafea, doamna, continui, dupa ce sunt invitat sa ocup unul dintre scaunele libere de la masa.

A scuturat usor din cap, zambindu-mi, din nou, aprobandu-ma.

Ultima sorbitura de cafea, rece precum ploaia de afara, lasa in urma sa in ceasca cu sigla Cafeneaua Veche. stratul gros de zat. In cafenea, atmosfera se anima. apar noi figuri. Fumul de la tigarile aprinse si netreminate este atat de gros, incat mi se face rau.

Simt nevoia sa beau un coniac. Un coniac bun. In cafenea, cel mai bun coniac era “Drobeta”, la moda in acea perioada.

Afara , ploaia s-a intetit . Comanda si ea o tarie. Incepem sa discutam despre “In cautarea timpului pierdut” scris de eseistul francez Marcel Proust. Dupa un timp imi dau seama ca era cel cel stupid subiect care-l aveam de abordat cu eleganta Doamana. Cum era ultimul roman citit , proaspat in memorie, nu am gasit altceva mai bun.
Ce mai caut eu aici? Se facuse , deja tarziu.

Coniacul incepe sa-si faca efectul. In disperarae de a cotrabui in cele mai adanci cotloane ale misterioase doamne de langa mine, incerc sa invoc principiul ” propriei existente”, un procedeu folosit de Proust prin sondarea timpului psihologic, ajungand in cele din urma la starea de fapt a individului. Romanul e plin de senzatii si stari sau de notatii privind aristocrtaia in perioada ei de declin, viata saloanelor pariziene.

Incep sa-mi fac jocul, punand intrebari , adesea ingrate despre viata amoroasa a Doamnei M.

Eram inca prizonierul vechilor mele reflexe profesionale, de jurnalist, colaborator ca cateva reviste studentesti si la radio. Eram nerabdator sa aflu tot despre o persoana pe care de abia daca o cunosteam, intr-o singura seara.Mizam pe factorul surpriza, pe alchimia care se putea crea din elementele unei seri tarzii de Decembrie intre doua persoane straine, retrase undeva pe o strada istorica din centrul vechi al capitalei.

La urma urmelor ce este viata? O graba permanenta spre viata de apoi. Nu mai avem rabdare. Vrem sa aflam totul chiar de la prima intalnire, din prima seara, in primul loc, parca ar fi si ultimul.
Afara se lasase intunericul . Pana la caminul studentesc aveam mult de mers, insa nu puteam sa renunt la dialogul cu Doamna M.

Daca imi va cere s-o conduc acasa?

Ar fi trebuit demult sa-mi pun acesata intrebare. Ma uit fix in ochii ei si nu intrevad nicio sclipire, nimic care sa-i dea de gol vreo slabiciune.
Continui seara tarzie, spre miez de noapte in cafeneaua tineretii mele, intr-un zgomot asurzitor, deranjant, facut de smecherasii de Covaci.

Distribuie aceasta postare...Share on Facebook
Facebook
Share on Google+
Google+
Tweet about this on Twitter
Twitter
Share on LinkedIn
Linkedin

No Comments Yet.

Leave a comment