Nicu Durla versus Nicolae DURLA
Intr-o zi mohorata de toamna, in carea ploaia marunta biciuia fara crutare fetele taranilor brazdate de grijile zilei de maine accentuate de soarele dogoritor al verii, o femeie care inca nu implinise varsta majoratului, in chinurile facerii pe un pat mizerabil al unui dispensar comunal dintr-un sat uitat de lume in nord-estul Olteniei, epuizata de efort, aducea pe lume primul sau copil. De fata, doar moasa comunala, care stia sa le faca pe toate acolo in sat, de la nasteri la injectii, prescrieri de leacuri bune pentru raceli sau ulcere, pana la datul in gat cu sare glonturoasa pentru spargerea amigdalelor inflamate. Medicul care facea naveta din cel mai apropiat oras lipsea la acea ora, asa ca mama m-a adus pe lume fara nicio asistenta medicala, fara anestezie si fara computer tomograf. Primul copil, primul baiat in familia Durla, prilej pentru tata, care atunci lua parte cu mandrie patriotica la satisfacerea serviciului militar, participand la culesul productiilor record de porumb undeva prin Baragan, de a se bucura de o binevenita permisie de cinci zile, timp in care nu s-a trezit din betie alaturi de baietii din sat. Prenumele se pare ca l-a ales bunica din partea tatalui, care avea un cuvant greu de spus in familia Durla. Intre Nicolae, ca pe tata, si Gheorghe, ca pe nasu’, a ales Nicolae, nasul fiind un perdant de aceasta data, de vina fiind comportamentul sau deviant, cauzat de bautura in special, de la care i s-au tras toate nenorocirile vietii: cinci fete, trei neveste si o groaza de datorii.
Cum la acea varsta nu m-am putut opune, mi-am acceptat numele, mama mai indulcindu-l putin, alegand sa-mi spuna Nicu. Saracia din acea perioada isi pusese amprenta si asupra familiei noastre. Tin minte ca masa noastra era de obicei formata din lapte de capra, oua fierte sau omleta, cartofi prajiti, fasole gatita sub diferite forme si mamaliga in loc de paine, iar primavara ne delectam cu urzici si stevie. Duminica ne rasfata mama cu cate o "fiertura" de gaina, dintre acelea batrane care nu mai ouau si cate o tocanita de cartofi. In minte mea se deruleaza scenele, atunci cand la masa aveam ceva mai bun de mancare, iar bunica isi aducea aminte de originile ei cu mosieri instariti, cu servitori in curte cu trasuri trase de cai in loc de masini, proprietari de vii pe Dealurile Oltului, din ale caror vinuri se delectau marii boieri veniti tocmai din Bucuresti. Dupa masa, care se termina cu un pahar de vin ordinar obtinut din via producatoare din spatele casei, incepea un potop de injuraturi la adresa comunistilor, fapt care ne-a adus numai necazuri, bunicul din partea tatalui fiind arestat la acea vreme si declarat dusman al poporului, iar tata abia daca isi mai gasea un serviciu pe la oras. Acest lucru mi-a adus si mie, mai tarziu, multe deservicii, fiind respins de fiecare data de la facultatile speciale pe care visam sa le urmez.
Avand o singura scoala in sat, la aproximativ trei kilometri de ulita pe care locuiam, nu am avut de ales, asa ca in fiecare dimineata ca sa pot ajunge la orele opt la cursuri, ma trezea mama cam pe la ora sase si jumatate, imi pregatea un sandwich cu ou dupa care, cu ghiozdanul in spatele fragil, burdusit de carti si caiete, strabateam ulitele satelor pline de noroaie cu ploaia si zapada in fata pana cand ajungeam la scoala. Odata cu inceperea primaverii, scurtam drumul, alegand potecile de pe valea Oltului care ma scoteau direct in capatul de la ulita satului, inconfondabil, cu gardurile din uluci putrezite si acoperisuri din sindrila, gata sa cada peste orateniile din curte. Toamna, odata cu inceperea scolii, in drumul nostru ocolitor prin viile dealurilor ce stateau sa cada peste prundisul Oltului ne rasfatam cu struguri, care mai de care mai aromati. Cateodata, adormiti pe bancile mazgalite cu pixul sau patate de cerneala colegilor neatenti, ne trezea doar plescaitul unei nuiele rupte tot de noi din duzii din curtea scolii. Asta o faceam in fiecare dimineata, cand primul profesor care intra in clasa la prima ora alegea pe cate unul dintre noi sa rupa dintr-un dud cea mai lunga nuia, pe care apoi o tinea pe catedra, ca pe sfintele moaste, un fel de sperietoare pentru cei care nu stiau foarte bine lectia pentru ziua respectiva. Profesoara de romana, o femeie in varsta, care tinea foarte mult la profesia ei de dascal, cred ca a rupt cele mai multe nuiele pe spinarea si palmele mele, pana cand am invatat corect toata gramatica limbii romane, pentru care ii multumesc si acum, oriunde s-ar afla ea. 
Evadarea din "lagar" s-a produs mai tarziu, cand a trebuit sa urmez si eu un liceu, alegand unul modest din Rm. Valcea, unde un accent deosebit se punea pe stiintele exacte: fizica, chimie si mai ales matematica, fara ca vreuna dintre ele sa fie pe placul meu in afara de fizica, unde am aprofundat cel mai mult Legea atractiei universale, predata cu maestrie de profa de fizica. Timpul meu liber din acea perioada il imparteam intre cititul marilor nostri scriitori pana noaptea tarziu si umblatul prin discotecile de sambata seara din oras, care imi oferea prilej sa cunosc cate o fata cu care dansam toata noaptea, dupa care ne refugiam in mica mea camaruta inchiriata intr-un pod al unei case din zona de nord a orasului. Prin intermediul unui var de-al meu incepusem sa cunosc si "lumea buna" a orasului, de la "Mister Kent" care ii trimitea frecvent scrisori lui Cornel Chiriac la Europa Libera si "Boxerul", unul dintre cei mai temuti si respectati baieti valceni, de a carui protectie incepusem sa ma bucur. Incet, incet, descoperind lumea misterioasa si fascinanta din romanele lui Dostoievski, Tolstoi si Kafka, m-am detasat de aceasta lume, creandu-mi una a mea, in care ma simteam destul de bine.
Personalitatea mea boema mi-a adus si primul esec in viata, ratand examenul la "Drept" in Bucuresti, asa ca vrand-nevrand in toamna ma pregateam pentru marele examen al vietii, armata. Umilirea din primele 45 de zile ma facea sa ma gandesc sa dezertez din armata, norocul meu venind din partea unui unchi de-al meu, un tip serios, insa dur in acelasi timp, care la acea vreme lucra in serviciile de spionaj externe, care a dat cu mine de pamant de nu m-am vazut, asa ca am luat totul in serios si mi-am vazut de serviciul militar mai departe, reusind sa termin armata cu gradul de sergent. Noaptea visam doar "soldat, atentie la mine: culcat, sculat, la mine fuga mars, pe burta taras inainte". Am avut noroc cu cativa colegi "pilosi", cu tati generali de securitate, ori secretari de stat in MI, care ni i-au luat de pe cap pe nemernicii aia de caporali si sergenti si i-au mutat disciplinar, acolo unde se atarna harta in cui (era o expresie care circula in armata la acea vreme). Cu putin noroc, am fost distribuit intr-un serviciu in care aveam mult timp liber unde, dupa plecarea comandantului, eram propriul meu sef, asa ca am inceput singur pregatirea pentru o noua incercare la facultate. Cum presiunea venita de la tata era una ferma, aceea de a lua examenul imediat dupa terminarea stagiului, am optat pentru una dintre facultatile din ASE, ASE-ul fiind una dintre unitatile de invatamant superior, la care se intra destul de greu, dar se iesea foarte lejer. Au urmat asadar patru ani de studii, patru ani de practica in agricultura socialista la fiecare inceput de an universitar, patru ani de chiul de la cursuri si seminarii, patru ani in care am invatat sa fac presa scrisa si audio, avand cativa maestri de elita: Sofia Sincan, Marius 
Grozea, Ion Cirstoiu, Florin Helmis, George Enache, nea Mircea Santimbreanu. Datorita lor am avut privilegiul sa realizez emisiuni radio memorabile cu Adrian Pintea, Octavian Cotescu, Stefan Iordache, Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Dinica si multi altii, pe care-i rog sa ma ierte daca nu-mi amintesc de ei acum. Sunt potrete sentimentale realizate in timpul studentiei de care imi amintesc cu placere. Le multumesc colegilor Marina Almasan - alaturi de care am lucrat la realizarea revistei Tribuna Studentului Economist in care, in rubrica mea “Flash Back” ii parodiam de foarte multe ori pe cativa dintre colegii mei, care acum “defileaza” prin turismul romanesc, nepatati si fara tinere de minte - si lui Dragos Seuleanu, care m-a ajutat sa patrund in aceasta lume plina de farmec a radioului. In timpul facultatii a existat un singur curs de la care nu am lipsit niciodata, cel de filosofie, tinut de marele Ludwig Grunberg. De acolo de unde esti, maestre, iti multumesc inca o data pentru lectiile de viata pe care ni le-ai predat; iti multumesc pentru dialogurile libere, fara bariere, pe care le purtam impreuna, in afara orelor de curs.
De unde a aparut pasiunea pentru turism?
In afara de emisiunile culturale pe care trebuia sa le realizez, deplasarea in taberele studentesti de la Izvorul Muresului, Predeal, Sinaia sau Costinesti mi-a deschis apetitul pentru calatorii, mi-a deschis orizontul catre o noua pasiune, aceea pentru turism, asa ca, impreuna cu sotia mea, in anul 1991 am deschis prima agentie de turism, ce-i drept un SNC, urmand ca din 1992 sa formam un adevarat brand in turismul romanesc: “OLTEXTUR”.
Cum turismul nu se poate face dintr-un birou, cu ajutorul unui fax, cum era pe vremuri sau doar prin intremediul internetului, cum este astazi, impreuna cu Mioara, sotia mea, am inceput sa luam la colindat Europa, de la un capat la altul, incepand cu inestimabila Grecie, Italia, patria lui Traian , Franta, cunoscuta pana atunci din romanele lui Balzac, sau Alexander Dumas. Imparati, regine, castele, Napoleon, personaje cunoscute de catre noi doar din cartile de istorie editate de catre regimul comunist. Portile catre noua civilizatie se deschisera larg, iar noi trebuia sa profitam din plin, cunoscand-o, urmand ca apoi sa-i determinam, prin cunostiintele noastre si pe semenii nostri sa faca la fel. Incetul, cu incetul Europa, cea misterioasa, la care priveam cu totii peste “Zidul Berlinului” avea sa fie cunoscuta prin noi, prin cei care lucram in turism ca o a doua casa in care vom locui si noi.
Dintr-o agentie mica, de provincie, incetul cu incetul aveam sa fim cunoscuti si respectati de foarte multi competitori, multi dintre ei propunadu-ne colaborari avantajoase, la care de altfel am si aderat.
Acum aproximativ cinsprezece ani, am descoperit adevaratele partii de schi din Regiunea Zell am See - Kaprun, unde impreuna cu sotia incepeam sa-mi petrec vacantele de iarna. Sute de kilometri de partii de schi ni se deschideau in fata ochilor, fata de cei doi sau cinci kilometri de pe Valea Prahovei. Localnicii sau proprietarii deosebit de prietenosi, la inceput pentru noi, destul de bizari cu a lor supa de ceapa servita la cina, m-au determinat sa promovam aceasta
Aschia nu sare departe de copac
In timpul vacantelor de vara ale elevilor, my daughter Elena incepuse sa-si petreaca cel mai mult din timpul liber in agentie, atenta la ceea ce se intampla acolo, punand intrebari, atunci cand nu-i era foarte clar un lucru. Prinsese si ea dragul calatoriilor in afara, iar cele cateva cursuri de vara de la Oxford si Berlin au ajutat-o mai tarziu sa inteleaga mai bine ca turismul se face cu pasiune, dragoste si respect fata de turisti. Explorarea unor destinatii turistice dincolo de ocean, precum Bali, Maldive, Seychelles, Asia i-au dat incredere in ea, asa ca dupa terminarea masteratului si-a luat inima in dinti si si-a deschis propria agentie in buricul Bucurestiului.
Despre titluri si alte doctorate
Am omis, cu buna stiinta, sa amintesc aici de titluri de masterate si doctorate luate in timpul vietii, considerand ca acestea nu te reprezinta. Ca om te reprezinta doar faptele: faptele bune pe care le faci si ceea ce lasi in urma ta. Iar daca in viata, profesia pe care o exerciti nu este facuta din pasiune, atunci eu consider ca nu trebuie sa o mai faci. Pasiunea mea este turismul, asa ca turismul ESTE viata mea (impreuna cu scumpa mea sotie, care mi-a fost alaturi – la bine si la rau – de-a lungul acestei grozave aventuri numita “viata”).
