Joi, 17 septembrie 1959

Toamna, parca se abatuse mai devreme ca de obicei peste ulitele satului cocotat pe dealurile abrupte  din nordul  Olteniei. Norii negri, reci prevesteau,  drama  unei copile nevinovate, neajutorate, blestemate, poate, ca se maritase fara voia parintilor la varsta de 16 ani. Doar timpurile acelei perioade, martore, ar putea sa ne explice totul.

Undeva, candva in Oltenia

Venirea pe lume nu este programata doar pe vreme buna

O ploaie marunta, taioasa precum lama unui brici ,  destul de  rece, pornita ca din senin, incepu a bate cu vrajmasie  in ferestrele jubrezi ale unei bucatarii de vara construite din chirpici. Strigatele de ajutor ale  tinerei  aflata in chinurilor  facerii se facura cu greu auzite de soacra din casa peste care se asternuse demult  o liniste sinistra, visand in miez de nopate, poate la singurul flacau, aflat acum departe de casa la cules de porumb in slujba armatei romane.

Drumul spre dispensar

Dispensarul comunal, aflat la vreo 2 km de casa, era singura optiune pentru acea tanara, lipsita de experienta, dar  si  de controalele periodice, asa cum se intampla in vemurile noastre.
Ploaia nepreietenoasa,  rece, matura fara mila intreaga curte saracacioasa din care  se zarea doar lumina palida a unei lampi de gaz dincolo de minuscula fereastra murdara a bucatariei de vara. Gainile ingramadite pe crengile dudului din fundul curtii  falafiau din aripi, prevestind ceva anume.  Gemetele bietei tinerei erau, uneori estompate de loviturile fara mila ale ploii, ce  lovea peste sita  adapostului nostru.  Cu ultimele puteri, tanara iesi din cocioaba darapanata, ce abia statea sa cada sub prima rafala de vant mai puternica,, indreptandu-si pasii spre casa principala, strigand din toate puterile : Ajutor!".

Drumul pe jos spre dispensarul comunal a fost un adevarat "Infern catre  iad". Ploaia cadea nemilos peste firele de par, despicandu-l cu dusmanie in zeci de carari , in timp ce chinurile facerii o faceau sa ingenungheze in mijlocul drumului, cerundau-i mila bunului Dumnezeu! Un Dumnezeu, parca absent in acea noapte de cosmar.
Tanara se opri  cateva clipe pe podul de lemn ce traversa paraul satului, altadata  secatuit, destul de agitat acum.  Isi aduna pentru moment puterile sleite, apoi porni din nou prin baltile  ramase in urm aploii. Satul, adormit, ramasese undeva in urma. Nu se mai zarea nicio casa, nicio lumina. Totul era pierdut in negura ploii marunte, reci de toamna.
Latratul unui caine, plictist poate de noaptea prea lunga, o facea sa tresara  din agonia unei prime nasteri, cu drag asteptate.
Se trezi a doua zi dimineata, pe treptele umezi, reci ale unei cladii insalaubre.

Dispensarul comunal- un loc insalubru,

Tanara isi ridica capul, cu ochii rosii de atata plans. Suvoaie inca I se mai prelingeau prin paraul lung si des.  Avu puterea sa si-l  netezeasca  cu mainile in fata careia i se infatisa in fata ochilor tovarasa Stanca, femeia de serviciu , buna la toate. Printre degetele ei se stecurasera multi bebelusi, de-a lungul vremii, de cand facea curat la dispensarul comunal.  Stanca era buna la toate: femeie de serviciu, moasa comunala, asistenta, de cele mai multe oro si doctor de dispensar.
Dispensarul , cu doua incaperi goale, in prima camera o canapea de vinilin maro cu multe gauri in ea din care iesea un burete  invechit, doua scaune de fier imbogatind decorul sumbru al salii de asteptare. De partea cealalta, camera doctorului, cu un birou si un pat de fier vopsit in alb , acoperit cu niste asternuri vechi, neschimbate de zile intregi.
Sa vina tovarasul doctor, de abia mormaia tanara. O sa vina, o linistea Stanca, insa pana atunci, aseaza-te aici linistita si incearca sa dormi putin. Ai incredere in mine, au fost ultimele cuvinte auzite in stare de constienta de la Stanca.
In linii mari, dispensarul arata ca o veche  casa nationallizata de catre comunisti si amenajata cu mijloace rudimentare. Vechea soba pe lemne ce incalzea doar camera  medicului era singura sursa de incalzire. Cine nu stia ca este dispensar comunal, ar fi putut sa creada ca este un mic adapost de vreme rea.. Stoluri de ciori se roteau in acea noapte deasupra ei. Poate ca prevesteau ceva.  Gandurile tinerei erau  intrerupte de tipetele acelor pasari, destul de asurzitoare.
Primii zori incepura a se intrezari printre  geamul aburind de atata ploaie varsata fara mila.  Gandurile tinerei pornira inainte, smulgandu-se  din penumbra trairii din noaptea ce abia se incheiase. Chinurile facerii se intetira din ce in ce mai pregnant. Stanca, femeia de la tara, vanjoasa isi infranse teama pentru a nu stiu cata oara, puse ligheanul cu apa la incalzit, apoi, fara sa stea pe ganduri,  cu mainele fara manusi strerilizate, incepu sa traga cu toata puterea fatul din strafundul iubirii diafane ale unei prea  tinere mame. Si acum, parca simt prima palma peste fundulet, primul planset, prima priviere catre o lume noua, necunoscut, inca, insa mult mai curate ca cea de astazi.

18 septembrie, ziua cand rasare soarele

Ora 10:30. 18 septemrie 1959. O zi de tomana normala, ploiasa, rece si neprimitoare.Ce-mi avea sa-mi ofere acea zi de 18 septembrie?!
Multe bucurii,  realizari, insa si multe amagiri. Un adevarat roman fluviu ce nu poate fi redat in cateva cuvinte.
Sper sa avem puterea sa ne povestim peste 10 ani!