Dinainte de '89, am avut privilegiul de a ma bucura de prima si ultima mea iesire din tara in perioada "ceausista", URSS . Asta se intampla, mi se pare prin primavara, asa ca dupa Revelion am si inceput pregatirile care constau in mici cumparaturi (treninguri, adidasi de la fabrica “Pionierul” ) pe care puteam sa scoatem si noi cateva ruble dincolo, ca apoi sa le transformam in ceva bijuteri sau pretioasele caciuli rusesti, care in tara se vindeau foarte bine. Ca sa iesi din tara in vremea respectiva nu era asa de usor. De la aprobarile directorului, care mergeau mai departe mai "sus', acolo la "Judeteana de partid", iar daca treceai de acolo te lua in primire ofiterul de securitate care raspundea de obiectiv. Asa se numea atunci unitatea in care munceai, "obiectiv". Numele de obiectiv avea o "incarcatura" de o anumitate greutate care presupunea responsabilitate, munca de investigatii, implicare in realizarea si depasirea planului stabilit pe unitate. Cei fruntasi in intrecerea socialista pe unitate erau recompensati cu cateo excursie contra-cost intr-una dintre tarile lagarului socialist, iar ceilalti cu avertismente pe linie de partid, sau apostrofati ca 'intineaza imaginea de membru de partid". Cei care reuseau sa treaca dincolo de Zidul Berlinului, fie erau ofiteri activi in DIE ( directie aflata in subordinea directa a unitatii 101) , cei aflati in misiune, sau sub acoperire, in tara simpli oameni ai muncii in diverse sectoare de grele activitate( turnatorii, prelucrari prin aschiere sau matriterii) , pe care la prima vedere nu dadeai doi bani, tot timpul jucand rolul de alcoolici notorii care-si petreceau veacul prin cele mai josnice berarii, band cot cot la cot cu carutasii, insa multi nu stiau ca in paharele de votca , chelnerii aduceau apa chioara de la robinet. Cum noi nu faceam parte din nicio astfel de categorie ne multumeam sa vizitam tara lui Puskin, Tolstoi, Dostoievski si Cehov, odata la doi ani, in cazul in care nu doream sa mergem in Ungaria, Cehoslovacia cau Germania de Est. In Bulgaria se putea merge mai usor, cele mai vizitate destinatii fiind statiunea Nisipurile de Aur, care si in acea perioada era peste “Mamaia” noastra si, bineinteles, Sofia, capitala tarii.
Ceea ce m-a uimit atunci cand am vizitat Nisipurile de Aur era aglomeratia de la Cazinoul din Nisipuri, unde nu o puteai privi decat de afara , intrucat in incinta nu puteai sa patrunzi doar daca detineai un pasaport de cetatean francez sau olandez sau mai stiu eu din ce tara de dincolo de “Cortina de fier”. Ideea in sine era ca Jifkov fata de Ceausescu nu inchisese cazinourile, din contra, le acordase o mai mare deschidere turistilor occidentali care lasau aici sume impresionante de valuta forte.
Pentru ofiterul care raspundea de obiectiv, era sarcina de partid si de stat: instruirea tovarasilor care mergeau in excursie de a nu intra in contact cu diverse elemente dusmanoase tarii, de a nu vorbi de rau conducerea tarii, in special de a nu denigra munca neobosita a tovarasei academician doctor inginer Elena Ceausescu si a tovarasului Nicolae Ceasescu, neobosit strateg, fauritor al lumii moderne, in care va disparea pentru totdeauna diferenta dintre saraci si bogati. Ce cuvinte frumoase! Le inghiteam toti ca niste tampi! Cu aceste cuvinte inaltatoare, am parasit sala in care am fost asezati ca niste inculpati pe niste scaune fabricate din acel placaj ieftin care scartaiau la prima miscare, in fata avand cate o masa ale carei picioare din fier forjat, se misca la fiecare cuvant aternut pe coala de hartie alba pusa in fata fiecaruia dintre noi. ”Deci, tovarasi, ne-am inteles. Ne vom vedea cu cativa din dumneavoastra pentru a –mi impartasi impresii din frumoasa vizita in tara prietena, URSS”). De fapt, acei cativa dintre noi trebuiau sa dea notele informative asupra modului cum fiecare dintre noi s-a comportat in “micul privilegiu “ acordat de nepretuita conducere de partid si de stat.
Tin minte ca am aterizat pe Aeroportul International Sheremtyevo, pilotii companiei Aeroflot fiind niste maesteri in arta aterizarii, ploaia in rafale care se revarsa peste pistele aeroportului nefiind un impedimend intr-o aterizare impecabila. Drumul de aproximativ treizeci de kilometri pana la hotelul Cosmos, un hotel construit pe 25 de etaje , special pentru Jocurile Olimpice de la Moscova din 1980, cu 1718 camere standard, suprafata interioara a hotelului fiind de 106.000 metri patrati. O adevarata imensitate in care te pierdeai, daca nu erai foarte atent. Bineinteles ca in timp ce ne asteptam bagajele, in aeroport am si fost preluati de “baietii destepti” pentru a le da si lor un mic “souvenir”, insa incapatanarea mea de oltean si-a spus cuvantul, incat era sa si iau un pumn direct in fatza, daca nu ma salva cineva din grup, sugerandu-mi ca asa se obisnuieste si ca nu este bine sa ma “iau “cu ei, intrucat sunt baieti buni, care vorbesc romaneste. Vorbit romaneste, aici, in mijlocul URSS ?! Hmm!. Am trecut usor peste minorul incident, dupa care ,m-am asezat cuminte in autocarul special ce ne astepta sa ne conduca spre hotel. Prin geamurile laterale pe care picaturile de ploaie se prelingeau ca niste acuarele intr-o pictura fantezista, melancolica a lui Marc Chagall. Unde citisem eu de Marc Chagall, incat imi revenea chiar acum in minte? Era un pictor, care in permanenta imi revenea in minte, strabatand bulevardele largi din Moscova, lasand in urma noastra vechile "Volgi", stiute de noi doar din filmele cu comunisti , cat si noile limuzine “Volga “ , mandria regimului sovietic.
Nu demult, prin 1985, la cinema Eforie, vizionasem filmul "Moscova nu crede in lacrimi", un film care reda viata a trei provinciale venite in capitala URSS pentru a sustine un examen de admitere la facultate, dar cum sansa nu le-a suras au fost nevoite sa lucreze pe un santier de constructii. Moscova pe care o strabateam cu ajutorul autocarului nostru era un adevarat santier de constructii, unde probabil ca lucrau si protagonistele filmului nostru, Katerina, Antonina si Lyudmila, plictisita si ea de viata mediocra a regiumului comunist, incat in cele din urma viseaza la o casatorie cu un barbat bogat. Oare ce femeie nu viseaza o casatorie cu un barbat bogat si puternic de pe urma caruia sa-si poata permita orice lux?!
La hotel facem cunostiinta cu ghida noastra care vorbea perfect romana, Ludmila Sfetanova, o tanara rusoaica, frumoasa, dintre acelea de care te facea sa te indragostesti la prima vedere de ochii albastri si picioarele lungi ca de voleibalista, care studiase la o facultate din Iasi. Incerc sa leg o conversatie mai intima privind prietenii pe care si i-a facut in timpul facultatii, insa barierele “invizibile” lasate la comanda, m-au dezarmat si am renuntat, pe moment. Au mai urmat si alte momente, ce-i drept, nespectaculoase, insa m-am multumit sa o ascult vorbind despre “Perestroika”, despre o anumita libertate a presei care critica regimul actual si despre deschiderea tovarasului Gorbaciov catre lumea occidentala. O ascultam cu rezerve, dar si cu spaima ca cineva din grup s-ar putea sa “asterne” pe hartie aceste dialoguri neconventionale si sa le predea “tovarasului” care raspundea de “obiectiv”.
Metroul din Moscova a fost singurul obiectiv care m-a impresionat cu adevarat. Cea mai veche constructie din lume, datand din 1930, masoara aproximativ 250 de kilometeri lungime, considerat cel mai folosit metrou din lume, privind numarul de pasageri. Statiile metroului moscovit, frumos decorate,care imbina arhitectura veche cu cea moderna, arata ca adevarate palate, pe zidurile interioare putandu-se admira maramura de culori diferite, pardoseli de gresie colorata, mozaicuri in nenumarate nuante, construite in stil bizantin. Pe pereti, din loc in loc putem admira statuete de bronz, candelabre arginate aurite. Datorita designului sau atragator, metroul din Moscova a devenit una dintre cele mai importante atractii turistice ale capitalei.
Fascinati de grandoarea metroului, nu-mi dau seama cand ajungem in Piata Rrosie, cea mai cunoscuta piata din Moscova. Piata separa Kremlinul, fosta resedinta imperiala, in prezent sediul presedentiei ruse, de zona comerciala Kitay-gorod. Piata Rosie este locul din care pornesc, in toate directiile, marile strazi ale Moscovei si drumuri ale Rusiei.
Prin 1493, in locul Pietii Rosii, aici erau doar cladiri din lemn, insa la ordinul lui Ivan al III-lea al Rusiei, acestea au fost demolate, pe motiv ca puteau oricand fi un real pericol de incendiu. Istoria ne-a demonstrat ca , deseori, aici izbucneau des incendii, iar casele de lemn ardeau pana se faceau scrum.
Aveam sa parasim Moscova, nu inainte de a sta o ora la coada pentru vizita Mausoleul lui Lenin, fondatorul Uniunii Sovietice. Intr-o liniste ancestrala am trecut pe langa trupul conservat al lui Lenin, aducandu-i pioasa recunostiinta pentru invataturile sale, care ne calauzisera pasii spre inaltarea comunismului in aceasta parte a lumii, dupa care ne-am indreptat apsii spre Catedrala Sfantul Vasile, un adevarat monument arhitectural, puternic iluminata in mijlocul Kremlinului.
Profitam de cele cateva ore libere pentru a ne bucura de mici cumparaturi, seara urmand a fi imbarcati in trenul care avea sa ne duca spre Leningrad ( Sankt Petersburg). La acea vreme , cei opt sute de kilometri dintre Moscova si Leningrad aveam sa-i parcurgem intr-o singura noapte, in custe de cate patru persoane, astazi distanta dintre cele doua orase facandu-se doar in patru ore , contra sumei de 80 $, la clasa a doua. Trenurile overnight costa de la 50 euro (standard) la 100 euro (firmenny), clasa a doua si dureaza aproximativ opt ore. De obicei se pleaca din Moscova in jur de orele 22:00, urmand ca a doua zi in jur de 06:00- 08:00 sa ajungeti in Sankt Petersburg.
